Artesana este parte din noi, nu este doar o afacere. Iar voi nu ați ajuns întâmplător aici. Căutați ce e mai bun și mai curat pentru voi, pentru copiii voștri, pentru familiile voastre. Vă mulțumim și vă primim cu brațele larg deschise. Vrem să ne cunoașteți cu adevărat, să ne știți povestea. Cine suntem, de unde am plecat și spre ce ne îndreptăm. Cum de multe ori nu ne-a fost ușor, dar ne-am sprijinit unul pe celălalt și ne-am bucurat de fiecare pas pe care l-am făcut înainte. Fără drumuri ocolite și fără compromisuri. Așa suntem noi și asta îți punem pe masa. Nu vrem să te convingem de nimic. Vei decide singur, la finalul poveștii, dacă ceea ce facem este cu adevărat ceea ce cauți. Dacă împărtășim aceleași valori și dacă ne dorim aceleași lucruri pentru noi și ai noștri. Cunoaște-ne.
Alina.
Ne-am născut în orășelul Tecuci, județul Galați. Eu, Alina, am venit pe lume într-o familie modestă. Părinții mei lucrau într-o fabrică de ambalaje metalice. Mama era laborant-tehnician, iar tata maistru auto. Am crescut împreună cu fratele meu mai mare și cu bunica din partea tatălui. Ea era cea care mă lua în fiecare zi de la grădiniță și apoi de la școală.
De mică am fost foarte hotărâtă, știam exact ce și cum vreau să fac. Și o făceam repede. O lăsam pe bunica în urmă, iar, până ajungea ea acasă, mă schimbam, mâncam și mă apucam de teme.
Am avut o copilărie simplă și fericită. Părinții nu au fost bogați, dar ne-au oferit din suflet tot ce au avut și ne-au susținut întotdeauna necondiționat. În fiecare an, plecam în vacanțe câte o săptămâna la mare și una la munte, cu portbagajul mașinii încărcat cu conserve. Îmi amintesc cu drag din acea perioadă și lactatele cu care se întorcea mama de la alimentară. Întotdeauna erau în ambalaj de sticlă.
În clasa a IV-a, învățătoarea ne-a dat temă să trecem într-o scrisoare ce lucruri importante ne dorim să ni se întâmple în viață. Am scrisoarea și acum acasă. Printre altele, scrisesem că vreau să urmez cursurile facultății de Relații Internaționale. Ceea ce s-a și întâmpla mai târziu. Și mai notasem acolo că vreau să întâlnesc, citez: „un bărbat brunet, cu ochi căprui. Deștept.”
Daniel.
Bună, eu sunt Daniel Donici. Am venit pe lume într-o zi de vară, 11 iunie. Mama era studentă în anul 4 la Iași, Studii Economice, tata absolvise Academia Militară. M-am născut prematur la 7 luni și aveam doar 1,7 kilograme.
Au fost ceva emoții pentru că în acele vremuri soarta copiilor născuți prematuri era incertă. Însă mie îmi era foame. Voiam lapte. Iar asistentele din maternitate au dat repede verdictul: „O să trăiască, vrea să sugă!”. Au avut dreptate și am ajuns repede la greutatea copiilor născuți în același timp cu mine.
Dar graba mea nu a rămas „nepedepsită”… Aveam 2-3 ani atunci când părinții și-au dat seama că nu fug la fel ca ceilalți copii. Sufeream de o afecțiune congenitală. Au urmat multe drumuri la mulți medici specialiști din multe orașe. Și au urmat multe operații. Până la 18 ani, am suferit 18 intervenții chirurgicale.
Mare parte din copilărie mi-am petrecut-o în spitale, adeseori imobilizat în ghips, în stațiuni de recuperare ori în scaune cu rotile. Mi s-a spus că aveam abilități de lider pentru că din scaun le spuneam celorlalți copii ce să facă. „Tu fă aia, tu cealaltă…” Iar pe la 5 ani am început să descopăr literele. Am învățat să citesc din ziare, iar apoi am trecut la cărțile cu povești. Am citit mult, foarte mult, tot ce mi-a căzut în mână.
Așa mi-am petrecut mare parte din timp pentru că cel mai adesea eram singur în spitale. Părinții erau la muncă. Cei mai buni prieteni mi-au fost cărțile. Mi-au stimulat imaginația, mi-au permis să visez, m-au ajutat să-mi clădesc o lume a mea, fără suferință fizică și singurătate.
Când nu eram prin spitale, petreceam mult timp alături de fratele meu mai mic la bunicii din partea tatălui, într-un sat izolat din nordul județului Galați. Bunicii erau oameni simpli, care munceau în fiecare zi de la 5 dimineață până seara târziu. Nu-și doreau decât să ne fie bine nouă, copiilor, și părinților noștri. Vrând-nevrând, trebuia să-i ajutăm cu treburile gospodăriei, dar am fost fericit acolo, între orătăniile din ogradă, la gârla din sat unde ne bălăceam toată vară ori pe craca unui copac din grădină, cu o carte în mână.
Cum am ajuns împreună
(sau noi despre noi)
Daniel: – Ne cunoaștem din liceu. Am fost în clase paralele, însă nu am prea interacționat atunci. Abia în anul trei de facultate ne-am întâlnit în ziua de Crăciun într-un grup de prieteni comuni.
Alina: – Am fost colegi în liceu. Aceeași generație, profiluri diferite. Dar în facultate, într-o vacanță de iarnă, am ieșit în oraș într-un cerc de prieteni. De atunci am rămas împreună.
Daniel: – De atunci suntem nedespărțiți.
Alina: – Și, când spun „împreună”, spun că de a doua zi am fost la el acasă, iar el acasă la mine. De atunci suntem nedespărțiți. La mine acasă, nu mai fusese niciun băiat. Și pentru că tata este un om foarte exigent, mama și fratele meu au avut mari emoții când le-am spus că o să-l aduc pe Daniel să-l cunoască. Daniel este un tip foarte deștept. Eu vorbesc foarte mult, el destul de puțin. El e vizionar, eu sunt operațională, ancorată în „azi”.
Daniel: – Alina este foarte implicată în relațiile interumane, eu prefer să văd lucrurile mai în ansamblu, să observ tendințele, să fiu cu un pas înainte. Avem un creier comun. Este nevoie să ne consultăm și să ne punem de acord.
Alina: – Daniel a avut întotdeauna capacitatea să mă înțeleagă, să mă susțină.
