Alina și Daniel Donici, oamenii care au construit Artesana. Drumul de la insolvență și titluri executorii la planuri pentru a doua fabrică de lactate artizanale

Au 36 de ani, sunt căsătoriți de 13 și au 4 copii, cu al cincilea pe drum. De fapt au 3 copii, dar fabrica ce le putea fi piatră de moară pentru toată viața o consideră tot copilul lor. De altfel ea a crescut odată cu prima lor fiică, Bianca. Alina și Daniel Donici au construit fabrica de lactate Artesana cu multă pasiune, o grămadă de muncă și fără gândul că ar putea da greș. Când toți le spuneau că nu mai au pe unde scoate cămașa, ei veneau și le puneau pe masă planurile. Când părinții primeau în poștă titlurile executorii pe casele puse gaj, ei înțelegeau că trebuie să găsească o soluție.

Acum, că lucrurile s-au mai așezat, fac planurile pentru o a doua fabrică. Și au învățat să profite la maximum de timpul în familie. Weekendurile și le petrec de cele mai multe ori acasă, arătându-le copiilor firescul vieții de familie.

Nu aveați niciun background în zona de producție de lactate. De unde v-a venit ideea asta și cum de ați crezut cu atâta ardoare în ea?

Daniel Donici: Am pornit de la o brânză, o bucată de brânză. Acum vreo 14 ani un prieten de familie a adus din Spania brânza asta de capră, maturată vreo 2 luni. Deasupra avea o crustă neagră de mucegai, iar înăuntru era alb imaculat și mi s-a părut genială. Nu că eram noi mari pricepuți, că aveam vreo experiență în gourmet, dar puteam să recunosc ceva foarte bun.

El a venit la noi și ne-a spus că vrea să se întoarcă în țară, să facă și el o afacere. Noi trebuia să îi facem planul de business. Ni s-a părut foarte interesant. Alina a rămas acasă, că născuse de 3 luni și am plecat eu cu maică-mea în Spania, să vedem cum arată fabrica. Era o făbricuță mică, artizanală, care își vindea marfa prin târguri, prin magazine. De aici a plecat totul.

Alina Donici: Am decis să facem și noi o fabrică și am ales Tecuci pentru că de acolo suntem amândoi. Plus că aici aveam sprijinul părinților, ei ne-au ajutat foarte mult. Inclusiv și-au pus casele gaj ca să ne dea bani.

Daniel: Am cumpărat un teren. Prima dată l-am luat în câmp, la mama naibii, nu aveam niciun fel de utilități. Era un teren agricol. După care ne-a spus cineva că există niște hale scoase la licitație de lichidatori. Un teren în oraș, într-un fost spațiu Agromec. Am fost la negocieri, am aranjat niște tranșe, am fost la bancă, ne-am împrumutat pe persoană fizică, am pus casa în care stăteau ai mei garanție.

Nu v-a fost frică? Nu știați nimic despre business-ul ăsta.

Daniel: E, la 20 de ani muți munții, nu stai să-ți fie frică. Mama și taică-miu au fost suficient de nebuni să creadă în noi și să ne ajute. Și părinții ei, la fel. Și am adunat de peste tot. Finanțările se obțineau și ele destul de ușor, că era înainte de criză, prin urmare aveam speranțe mari.

Alina: Ideea e că niciodată nu am analizat un scenariu negru. Niciodată nu ne-am pus întrebarea dacă reușim sau nu. Noi am spus: ăsta e proiectul, o să reușim să-l facem, niciodată nu am gândit altfel. Lucrul ăsta ne-a ajutat foarte mult, dar ne-a și scuturat foarte tare când ne-am văzut în pragul falimentului.

Daniel: Am făcut proiectul, am chemat un tehnolog de la Institutul de proiectare de la Galați. Erau foarte buni oamenii, dar nu erau foarte actualizați la noile tehnologii și au apelat la un profesor universitar. Ne-a făcut un proiect cam de nivelul anilor `60.

Alina: Era primul de genul ăsta de după Revoluție la noi în județ.

Daniel: Ne-au proiectat inclusiv depozit de motorină băgat în pământ. Na, noi am zis că oricum e important să pornim și am depus proiectul la APDRP (n.r.: Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit). Cred că era prima sau a doua sesiune de după integrare, în 2008 și trebuia să avem proiectul după legislația nouă, proaspătă. Ne-au băgat automat în cele mai înalte standarde. Până la final asta ne-a ajutat, dar pe parcurs ne-a încurcat că a crescut valoarea. Ne-am trezit că trebuie să dăm bani pe care nu îi aveam, nu eram pregătiți pentru asta. Ne-am dat seama că e ceva nasol când de la 200.000 de euro, cât estimasem noi maxim, am ajuns la 800.000. Și asta era doar pe hârtie.

Am depus proiectul, am câștigat. În decembrie 2008 ne-a venit răspunsul că a fost aprobat. Au contat foarte mult cele 5 puncte pe care le-am primit pentru că nu exista capacitate de procesare a laptelui în județ. Se producea cât se producea, se prelucra zero.

Ne-am dus apoi la un alt tehnolog, mai updatat, ca să ne refacă proiectul. Și a durat vreun an și ceva să convingem Autoritatea că ce facem noi e mai bun decât soluția inițială. Între timp a venit și criza. Și noi, în timp ce alergam cu modificarea proiectului și cu aprobările ei, noi căutam și finanțare. Cred că am fost la vreo 20 de bănci cu proiectul în mână…

Alina: Eu de la Autoritate îmi aduc aminte o singură poveste. Mergeam zilnic acolo și îmi aduc aminte că am ajuns la un moment dat cu Bianca în brațe, avea febră 40, am coborât cu ea din mașină și cu dosarele după noi și doamna ne zice: „Haideți, dacă ați venit să ne apucăm de treabă!” și îmi aduc aminte cum am așezat-o pe ea pe un scăunel și i-am spus doamnei: „Așteptați numai puțin să îi dau medicamentul copilului, că are febră și după aceea ne uităm pe documente.” Presiunea aia de a sta între hârtii, că trebuia să fii foarte atent la tot ce discutai, la orice semnai, și copilul bolnav, imaginea aia mi-a rămas întipărită, m-a marcat, și-a pus amprenta asupra mea ca existență.

Daniel: Eu, de atunci, am o altă imagine pe care nu mi-o pot scoate din minte. În perioada aia ne-am mutat în București, că nu mai aveam bani de alergat după acte, după cai verzi. Ne-am angajat la o firmă de contabilitate și consultanță, ce știam să facem și, în același timp, importam din Spania brânza aceea, de la care a pornit totul și iaurt, pe care le vindeam la magazinele din oraș. Bianca începea grădinița la 8. Plecam la 7 de acasă, de pe Fundeni, mergeam în jos până înspre Basarabia, contra curentului, o lăsam pe ea la grădiniță, mergeam la birou, la 6 o luam pe ea de la grădiniță și nu mergeam acasă, că aveam treabă. Mergeam la magazine să încasăm bani, să vedem dacă au vândut, n-au vândut, mai aducem alta. Iar după asta, seara, mergeam și făceam voluntariat la JCI, unde se făceau proiecte pentru tineri antreprenori.

Nu mai aveați bani, datorii aveați peste tot și nicio bancă nu vă dăduse finanțarea de care aveați nevoie ca să începeți construcția.

Daniel: Trei ani aveam la dispoziție ca să începem implementarea și 4 ca să-l finalizăm. Eram în decembrie 2011, aveam hârtia pe masă, la birou, hârtia ca să renunțăm la proiect. Nu reușisem să primim finanțare și ne pregăteam să trimitem prin fax hârtia când a sunat telefonul.

Alina: Directorul de la Cluj, de la bancă, a zis că lui îi place proiectul și că el crede că ar trebui să existe și o fabrică de brânzeturi de capră și că el mănâncă de foarte multă vreme. Noi le și dădusem să guste când mergeam la întâlniri, la bancă. Și în ziua aia ne-a sunat să ne spună că ne dă finanțarea. Bine, la noi cam toate se întâmplă în ultimul moment. Și îmi aduc aminte că am plecat la bancă, să discutăm și eram cu Darius după mine. Toată lumea era în jurul unei mese mari, așezată pe scaune, numai eu eram în picioare și mișcam scoica în sus și în jos. Eu voiam să terminăm mai repede, mai ales că îl alăptam, ei voiau să se joace eu el.

Daniel: Într-o lună am avut banii în cont. Mi-am dat demisia. Asta mi-a plăcut dintotdeauna: să-mi dau demisia. Și ne-am ocupat apoi doar de șantier. Nu mai aduceam nici brânză, nici nimic. Nu căutam piață, contacte.

Alina: Credeam că cea mai importantă fază e să faci fabrica.

Daniel: A durat un an de zile construcția. Și acolo cu tot felul de probleme. La un moment dat m-am enervat și am spart geamul de la mașină. Îi plătisem, era totul convenit, și la un moment dat muncitorii au plecat. Eu mă enervez greu, dar și când mă enervez… Până la urmă am finalizat proiectul, aveam fabrica funcțională, am început producția. Acum, cui să vinzi? Am mers la rețeaua prin care vindeam înainte brânza de import. Multe dintre magazine dispăruseră, dăduseră faliment în timpul crizei. Alții închideau pe parcurs și rămâneam și fără banii pe marfă. Târgul Slow Food de la Brașov ne-a ajutat foarte mult. Se organiza în fiecare lună, din primăvară până-n toamnă și acolo am început să vindem, să interacționăm cu clienții, să aflăm ce-și doresc.

Alina: Când faci o boacănă, cel mai bun lucru este să recunoști. Se întâmplă orice, poate se desface un capac, poate îți face cineva ceva intenționat, nu contează. Important e ca tu să recunoști și să îți asumi că poate fi problema la tine. Și oamenii, la rândul lor, ne-au înțeles tot timpul. Și noi am fost mereu atenți la feedback și am implementat tot ce înțelegeam că au nevoie.

Daniel: Cheltuielile cu fabrica erau mult mai mari decât câștigam noi din vânzarea asta, așa că ne-am făcut un magazin în București. Am pierdut 10.000 de euro acolo și asta doar pentru că am oprit rapid, ne-am dat seama că nu merge și l-am închis.

Alina: De principiu noi nu suntem construiți să ne dăm bătuți, să începem să plângem și gata, asta e tot. Nu, lasă că mai deschid o ușă, mai deschid jumătate, mai întreb în stânga, în dreapta și lucrurile se așază. Ca drept dovadă, intrarea la Auchan s-a făcut așa cum se fac și business-urile, cu oameni. Datorită unui om care a crezut în primul rând în noi, că i-am spus foarte clar povestea, ce facem și vrem să mai facem, a contat mult și faptul că ambalam în borcan de sticlă. Ne-a listat în 2 săptămâni deși nu era tocmai o perioadă propice de listare. Asta a fost salvarea noastră. Eram deja în insolvență și lucrurile se duceau într-o altă direcție dacă nu se întâmpla asta.

Daniel: Am început pe 15 august, am făcut prima livrare, creșteau comenzile, de la o săptămână la alta aproape se dublau. Bine, nici nu era greu la acel moment. Iar la sfârșitul lui septembrie ne-am trezit că nu mai aveam lapte de capră. Zero!

Alina: Am trecut toate rețetele de pe capră pe vacă și ne-am relistat imediat și am putut să ducem lucrurile mai departe. Am vrut, n-am vrut, ăla a fost momentul în care am intrat pe o altă piață, lucru care s-a dovedit foarte bun pentru noi. Cred că până la urmă ți se dă cât poți să duci. Și noi am reușit să ducem multe: și hârtiile din Poștă cu executările părinților, și licitațiile pe fabrică unde stăteam cu sufletul la gură că nu știam ce se va întâmpla.

Daniel: Ne-a ajutat faptul că cine venea să cumpere voia o fabrică unde să facă volum, ori noi făceam și facem în continuare producție artizanală.

Alina: Noi, tot timpul, și când nu mai credea nimeni în nimic, noi tot credeam că o să facem lucruri mărețe. Aveam prieteni care știau că suntem cu probleme la fabrică și noi veneam și spuneam: „O să facem așa și așa”. Se uitau toți la noi: „E, sunt și ei nebuni, sunt prea tineri, nu realizează.”

În realitate, soții Donici erau foarte conștienți de toate riscurile doar că, deși spun ei că sunt foarte diferiți, au un lucru extrem de important în comun: dorința de a duce lucrurile la capăt și de a găsi rezolvare la orice problemă.

Alina: Eu am fost fata lui tata, nu am fost vreodată bătută, nicio palmă nu am primit. În momentul în care a venit hârtia, m-a așezat la masă și mi-a spus: „Eu sunt convins că ai să găsești o soluție să rezolvi această problemă pentru că tatăl tău, la 60 de ani, nu poate să piardă casa. Sunt și eu bătrân.” El nu suportă să-i spui că e bătrân, joacă tenis de 30 de ani, e în formă. Acum era și bătrân și bolnăvior. I-am zis: „Prefer să-mi dai 2 palme. Mi se pare mai ușor de îndurat decât cum mi-ai pus tu problema.” El știa că dacă îmi vorbește așa mă motivează, nu mă dărâmă.

I-au ajutat o mulțime de oameni, unii pe care nici nu îi cunoșteau. Spun că factorul uman a fost mereu pentru ei unul dintre cele mai puternice lucruri în orice au întreprins.

Daniel: În perioada de început am avut oameni care au lucrat luni de zile fără niciun ban.

Alina: Aveau încredere în noi. Am avut prieteni care ne-au dat bani foarte mulți. Am avut mulți oameni care au crezut în noi.

Daniel: Vecinul bunică-mii, de pe stradă, avea niște bani puși de-o parte. S-a dus bunică-mea la el, i-a spus ce vrem să facem și i-a cerut să ne ajute. Ne-a ajutat omul, așa, pur și simplu.

Alina: Cea mai mare bucurie a fost când am început să plătim din datorii. Câtă fericire era când mai bifam câte una și o scoteam de pe listă. Avem la bancă în continuare, dar am terminat datoriile la persoane fizice.

Aveți încă datorii, dar faceți deja planurile pentru o a doua fabrică Artesana.

Alina: Da, avem niște limitări pe fabrica actuală și ca să putem evolua trebuie să mai facem una. Vrem să păstrăm producția artizanală, dar să o facem la o scară mai mare.

De ce aveți nevoie?

Alina: Noi avem nevoie să fim sănătoși. În rest le-am făcut noi pe toate: punct de curent, canalizare, o mulțime de investiții.

Și statul român ce a făcut pentru voi?

Daniel: Știi ce-ar trebui să facă statul român? Infrastructură, străzi, autostrăzi. Noi pierdem ca țară miliarde de euro pentru că nu avem ce ne trebuie. Exact cum e sângele cu colesterolul, așa e România, plină de colesterol. Nu curge sângele. Nu lasă să se miște bunurile, oamenii.

Alina: Și să ne ofere predictibilitate. Business-ul se face cu predictibilitate. Business-ul nebun pe care l-am făcut noi acum 10 ani, în care aproape că nu am calculat nimic, a fost doar un vis și noi putem să îndeplinim vise cu o baghetă magică, a fost o chestie de noroc. Toată munca aia care a fost putea să aibă un sfârșit tragic.

Daniel: Noi am suportat și creșterea euro de la 3,5 în 2008 la 4,3 în 2011 și TVA-ul de la 19 la 24%. S-a dus paguba într-un milion și ceva de euro. Ne-am dus în gaură, dar intrasem în jocul ăsta și nu puteam să ne mai oprim.

Alina: Recuperasem casele părinților. Mai aveam de recuperat fabrica și apartamentul nostru. Apartamentul l-am pierdut. Ne-am gândit ce să facem. Copiii erau mici și ne-am gândit să le spunem că vrem să ne mutăm în casă pe pământ și că d-aia renunțăm la apartament. Ăștia s-au dus acasă la bunici, au dat ușa de perete și i-au anunțat cu bucurie că ne mutăm la casă. Imaginează-ți fețele părinților noștri! Ce să-i explici unui copil, că te-a executat banca?

De ce ați făcut 3 copii?

Alina: Sincer, cred că am mai fi făcut încă unul. Nu cred că există bucurie mai mare în viața asta decât copiii.

Daniel: Primii doi au fost ok. (n.r.: râd amândoi)

Alina: Nebunia aia când ești varză cu creierii și simți că nu mai știi de unde să te aduni, că mai sunt și perioade din astea, și când stai cu copiii și-i vezi că se bucură nu de o jucărie frumoasă și scumpă, ci de un capac de la un pet sau de o sticlă. Mi se pare incredibil!

Voi v-ați împărțit foarte bine lucrurile și la capitolul ăsta.

Alina: Da! Daniel este un tată foarte bun. A rămas singur și cu 2 și cu 3 cât am fost eu la fabrică, gestionând foarte bine situația. Prietenii noștri sunt foarte mirați.

De obicei oamenii, soții, se feresc să lucreze împreună.

Răspund în același timp și râd:

Daniel: Dintr-un motiv bine întemeiat.

Alina: Dintr-un motiv bine întemeiat. Noi nici p-asta n-am gândit-o.

Daniel: Pot să înțeleg motivele.

N.r.: Amândoi râd în hohote.

Pare că umorul vă unește și vă salvează.

Alina: Mai ales al unora dintre noi, nu dăm nume.

Daniel: Da, da, ea are umor, dar nu-l are întotdeauna la ea.

Ați pornit de la ideea că faceți brânză de capră, ați ajuns să faceți și iaurt, apoi ați lansat și gama de lactate de vacă. Ce nu s-a schimbat?

Alina: Cred că e important că nu ne-am pierdut bucuria de a primi un mesaj de genul: „Ai cel mai bun iaurt”, „Copilul meu nu mănâncă decât de la voi”, lucruri din astea. Noi ne hrănim cu lucrurile acestea.

Noi vrem să păstrăm lucrurile la fel ca atunci când am plecat, să fie produsele noastre cât mai aproape de natură, cu procesare minimă. Noi nu amestecăm laptele, păstrăm același procent de grăsime cu care vine, de aici pleacă și diferența de strat de grăsime de deasupra iaurtului. Noi, uman, preferăm să îi explicăm clientului că așa este laptele, așa trebuie să fie în stare naturală. Am pierdut mult pe treaba asta, dar am și câștigam pe de altă parte. Credem că până la urmă business-ul trebuie construit pe principii.

Distribuie articolul